Provocarea noastră a fost un salt dincolo de rutină, de previzibil, de plauzibil, chiar. Voi ați îmbrățișat-o cu nesaț și gândurile voastre scrise au ajuns direct la noi în Inbox. Și așa am putut cunoaște copii valoroși, copii cărora le place să viseze și nu se tem să iasă din tipare. Spun asta pentru că, dincolo de premii, de surlele și trâmbițele publicării pe blogul editurii, e curajul de a fi altcineva. De a imagina o aventură. Undeva, departe, într-un spațiu necunoscut, plin de pericole și de neprevăzut, intimidant și, totuși, mai ceva ca o superproducție 4D, ca o aplicație atotcuprinzătoare. Pentru că e al tău. Pentru că e din mintea ta. Pentru că vorbește despre ce ai face tu, exploratorul, cercetătorul, scriitorul, una peste alta, tu, … AUTORUL.

? Iată că am ajuns la finalul sezonului, ne-am strâns cu toții în jurul aventurilor voastre și… așa cum era firesc, urma să desemnăm un singur câștigător. Însă, de data asta, pentru că ne-a fost mult prea greu, ne-am permis, am încălcat reguli și… AM ALES DOI COMANDORI.

??? Huidu Oana Maria și Șomâtcă Ștefana- Iasmina, AMBASADOARELE NOASTRE, vor deschide oficial următorul sezon al competiției. Felicităăări!

Citește și tu poveștile imaginate de acești mici condeieri, care cred nu doar în ei înșiși, ci și
în ideile cărora le dau viață!

– Huidu Oana Maria –
12 ani, Școala Gimnazială Anastasia Popescu, clasa a VI-a „Domnița Maria”, București

O SCÂNTEIE DE SPERANȚĂ

Acum două săptămâni s-a întâmplat ceva incredibil. Nici măcar acum nu sunt sigură că s-a întâmplat asta. Așa că vreau să scriu asta aici, ca nu cumva să mă trezesc într-o dimineață și să cred că a fost doar un vis.

Totul a început când eram într-una din călătoriile mele. Ca să fie clar, eu sunt exploratoare. Și nu orice exploratoare, sunt unul dintre cei mai mari exploratori care au existat. Sunt ca un Columb al secolului XXI.

Eram pe urmele unei libelule foarte rare, cu aripi de smarald: Libelula-Smarald. Nu ați auzit de ea, bineînțeles, pentru că doar eu o văzusem, și acum căutam dovezi. Știam că o poză cu ea mi-ar aduce garantat Premiul Nobel. Dar, pentru moment, aveam probleme mai mari. Mai exact, eram pierdută. Nu aveam absolut nicio idee unde mă aflam, și nu mai mâncasem nimic de două zile. Eram într-o situație critică.

Cum nu aveam mâncare și absolut nicio idee unde mă aflam, mă așteptam la ce e mai rău. Oare de ce acceptasem asta?! Chiar în momentul acela aș fi putut fi în apartamentul meu de lux, bucurându-mă de faima și de banii pe care îi aveam. Aș fi putut fi în siguranță. În momentul acela mă gândeam doar ce fusese în capul meu să merg de una singură în Amazonia. Nimeni nu mai călcase pe aici vreodată și poate că toate astea erau cu un scop.

Deodată un zgomot care venise de undeva din spatele meu mi-a întrerupt șirul gândurilor. Mi se tăiase respirația și mi se făcuse pielea de găină. M-am întors repede că un fulger și am scos un țipăt amenințător, hotărâtă să lupt. Arătarea a țipat și ea, iar aceea era: un om. Eram surprinsă. Mă așteptasem la un aligator sau un tigru. Trebuia să recunosc că m-am uitat cam ciudat la el. Mi se părea destul de amuzant. Era îmbrăcat ciudat, era înarmat cu un arc și era plin de tatuaje. Avea cu totul un aspect sălbatic. Probabil era dintr-un trib din zona. Nu mai văzusem așa ceva decât în filme. În parte pentru că nu eram exploratoare de mult timp și în parte pentru că aveam numai doisprezece ani… Da, eram cel mai tânăr explorator din lume. Poate și de asta eram așa celebră. Dar, în acel moment am știut că asta era șansa mea. Trebuia să comunic cu el în vreun fel. Oare ce limbă se vorbește acolo? Eram pe cale să aflu. Băiatul vorbea cu mine. În spaniolă. Nu mă plângeam. Știam spaniola cât de cât. Iată ciudata noastră conversație:

– Cine este tu? întrebă el.

Da, știu… Nu vorbea deloc corect. Dar mă descurcam.

– Eu, om bun.

– Ce vrea tu?

– M-am pierdut. Caut adăpost.

A părut că a înțeles mesajul. M-a dus în satul lui. Când mă uitam la toți omenii de acolo, nu el părea cl îmbrăcat straniu, ci eu. Toți se holbau la mine așa cum mă holbasem eu la bietul băiat. Începeam să înțeleg cum se simțise.

Am mers împreună la cineva care părea a fi liderul satului. Băiatul i-a explicat că eu venisem de departe și mă pierdusem. Liderul m-a întrebat ce căutam în jungle de una singura. Eu i-am răspuns că eram în căutarea Libelulei-Smarald. Le-am spus că era foarte important s-o găsesc.

Liderul s-a ridicat și a aprobat din cap. A spus că vă trebui să aștept. M-a invitat să rămân peste noapte în sat. am zâmbit și am acceptat. În seara aceea, a fost o mare petrecere tradițională. Pentru prima dată după mult timp, am avut parte de o masă îmbelșugată. După petrecere, am fost condusă la o colibă. Nici nu știu când am adormit. Știu doar că m-am trezit cu mult după răsăritul soarelui și am fost destul de surprinsă că nu eram singură. În centru ardea un foc, iar lângă el se afla un fel de vraci. Avea cu el pe un covor colorat niște creme și prafuri. L-am întrebat ce era cu toate acele lucruri. Mi-a răspuns că era mai bine să nu părăsesc satul până mâine dimineața. I-am spus că e mai bine așa. În sat puteam stabili punctele cardinale cu ajutorul soarelui, astfel încât să găsesc drumul înapoi spre civilizație. În scurt timp a intrat Koey, băiatul pe care îl întâlnise în ajun. M-a întrebat daca voiam să merg cu el să îmi arate locul. Bineînțeles că voiam. Plimbându-ne prin sat eram absolut fascinată de acea explozie de culori care îmi lua ochii. Mă simțeam bine. Simțeam că aș fi putut rămâne acolo pentru totdeauna. Ziua a decurs minunat. Nici n-am știut cum a trecut. Seara m-am întors în colibă. Am avut un somn cu vise frumoase. Următoarea zi m-am trezit devreme. Aveam un plăcut sentiment de fericire. La început nu am înțeles de unde venea, dar apoi mi-am dat seama că era exact ziua în care împlineam treisprezece ani. Nu îmi imaginasem niciodată că aniversarea mea vă decurge așa, dar tot eram bucuroasă. Așa e când e ziua ta. Probabil Koey m-a auzit, căci a intrat. Eu, foarte vesela, l-am anunțat că era ziua mea. El nu a înțeles ce însemnă la început, dar i-am explicat că o aniversare este celebrarea zilei în care te-ai născut și că toți cunoscuții îți oferă lucruri frumoase cu ocazia aceea.

El a înțeles. A spus că era timpul să îmi arate ceva. M-a luat de mana și m-a condus spre pădure. Eu l-am urmat.

La marginea pădurii, chiar lângă sat, mi-a dat drumul la mană și a început să se urce într-un copac. Mi-a făcut semn să vin după el. Nu trebuia să mă cheme de doua ori. Îmi plăcea să mă cațăr, dar nu despre asta era, de fapt, vorba. Când am ajuns în vârf mi-a arătat spre un loc de deasupra coroanelor copacilor, si când am privit într-acolo, am rămas mută de uimire. Acolo era un întreg cuib de libelule de smarald. Am scos aparatul, vrând să fac o poză. Koey m-a întrebat ce e acela. I-am răspuns, făcându-i o poză. Surprins și șocat din cauza blițului puternic, mi-a spus că nu le pot face asta. Libelulele acelea erau sensibile la lumina puternică, de aceea se ascundeau în frunzișul bogat. Daca aș fi făcut poza, libelulele ar fi putut muri. Oare era Premiul Nobel, marele Premiu Nobel, atât de important încât să fie plătit cu viețile atâtor insecte minunate. Nu, premiul chiar nu mai conta acum. Eu le văzusem și asta era important. I-am zâmbit lui Koey și l-am luat de mână. El mi-a urat La mulți ani.

În seara aceea, cei din sat au dat o petrecere în cinstea mea. Priveam spre foc și mă gândeam că aceea era ultima mea noapte petrecută acolo. În timp ce toată lumea cânta, Koey mi-a făcut semn să-l urmez în pădure. Mi-a arătat jungla întunecată. străbătută de sute de lumini verzi. Mi-a explicat că erau Libelulele-Scânteie, care străluceau în fiecare noapte. Am admirat spectacolul o vreme. A fost cea mai frumoasă aniversare pe care am avut-o vreodată.

În dimineața următoare am decis să plec. Toată lumea m-a condus și și-a luat rămas-bun. După ce au plecat, i-am spus lui Koey că îmi va lipsi. Și-a scos de la gât un colier cu un dinte sculptat.  Mi l-a dat. I-am dat aparatul meu. Înainte de a pleca, m-am gândit din nou la Libelulele-Scânteie. Mă bucur că le-am salvat!

– Șomâtcă Ștefana Iasmina –
11 ani, Școala Gimnazială Vatra Dornei, Suceava

 ÎN CĂUTAREA PĂSĂRII CU PENELE CA DE SMARALD ȘI PREMIUL NOBEL

Eu sunt Storm, denumită și marea exploratoare. Studiez o specie de păsări cu aripile ca de smarald numită de mine Smartila. Dacă voi reuși să fac cât mai multe poze și să adun informații despre această specie de păsări voi fi nominalizată cu Premiul Nobel, ceea ce mă va ajuta să intru în preferințele multor căutători de specii, cu care, poate, voi avea parteneriate.

Așadar, să revenim. Acum două zile am ajuns în Jungla Amazoniană.

Acolo am fost încântată de frumusețea păsărilor, dar și de numărul impresionant al animalelor. În aceste două zile nu am găsit nici urmă de păsările Smartila. Astăzi m-am trezit și am pornit în căutarea speciei de păsări cu aripile ca smaraldul.

După multe ore de căutare în care am uitat complet drumul și m-am rătăcit de-a binelea, am zărit o pasăre care semăna foarte bine cu cea pe care o studiam. M-am apropiat încetișor de ea. La un moment dat, am auzit ceva în spatele meu, erau ca niște pași… Dar cine voia să vină în Jungla Amazoniană? Era un loc pustiu și cred că nimeni nu era interesat să fie mâncat de vreun animal amazonian sau să se rătăcească așa, ca mine. Dar în secunda a doua văd trei bărbați cu un petic pe ochi cu niște haine foarte murdare și cu o barbă lungă care se uitau insistent la mine. Până să realizez ce se întâmplă, m-au înșfăcat. Eu m-am zbătut puternic, am reușit să scap din mâinile lor, dar, spre ghinionul meu, am căzut cu capul de pământ și am rămas inconștientă.

Cred că, după multe ore de inconștiență am reușit să-mi revin, dar oricum eram foarte buimacă. Când mi-am mai revenit m-am văzut pe un scaun, legată foarte strâns și cu o bucată de bandă adezivă la gură. Eram într-o cameră cu oase, cranii iar într-un colț al camerei am zărit niște tablouri minunate, din ce am realizat erau pictate de Leonardo da Vinci și de Rembrandt. După ce am mai analizat camera, cei trei bărbați au venit la mine. un scaun, legată foarte strâns și cu o bucată de bandă adezivă pe gură. Eram într-o cameră cu oase, cranii iar într-un colț al camerei am zărit niște tablouri minunate, din ce am realizat erau pictate de Leonardo da Vinci și de Rembrant. După ce am mai analizat camera, cei trei bărbați au venit la mine.

Am scos niște sunete ciudate, iar ei mi-au dat banda de pe gură jos. Atunci am întrebat:

– Cine sunteți? Ce vreți de la mine?

– Bănuiesc că tu ești unul dintre „marii exploratori”. Ai venit să cauți pasărea cu aripile ca de smarald, nu? spuse unul dintre bărbați.

– Ăăă… da, am șoptit eu.

– Nu ești prima. Toți se dau „mari exploratori”, chiar dacă au explorat doar muntele din fața casei.

– Ce vreți să faceți cu mine?

– Vrem să-ți furăm documentele și toate pozele despre această pasăre, pentru că nu există exploratori mai buni decât noi. De aceea trebuie să luăm premiul ăla… cum îi spunea? Aaa, da! Premiul Nobel. Trebuie să fie al nostru.

– Și după? am întrebat eu cu ochii în lacrimi. O să mă ucideți?

– Sub nicio formă, mai întâi ne vei aduna cât mai multe informații și cât mai multe poze, iar apoi te vom lăsa în junglă.

– Nu este corect! Nimic din ce faceți nu este legal. De ce nu studiați pasărea, ca să primiți premiul pe munca voastră? am spus eu, bufnind în plâns.

– Deoarece este mult mai ușor să furăm pozele și informațiile, să luăm afurisitul ăla de premiu, să-l vindem și să facem bani.

Dimineață m-am trezit și am văzut același platou cu același fel de mâncare. Am mâncat niște orez, dar mi s-a făcut greață.

Am văzut un cuțit lângă mine. Mi-am spus că ăsta este noroc chior. Cu mâinile legate, răsucindu-mă și zbătându-mă, am reușit să apuc cuțitul cu mâna dreaptă. Repede, am tăiat legăturile și am reușit să ies pe acea ușă. Văzându-mă de cealaltă parte a ușii, cei trei răufăcători au venit în grabă, iar eu am închis repede ușa și am mutat un dulap în dreptul ei.

Cei trei părăsiseră camera, iar creierul meu, care era plin cu gânduri rele, încerca să caute o cale de scăpare.

Peste câteva ore, unul dintre răufăcători vine și îmi aduce ceva de mâncare și o cană cu apă. Pe platou erau două bețișoare chinezești, un castron cu orez și ceva care părea a fi un sos. După ce l-am gustat mi-am dat seama că era sos de soia.

De mâncare nici nu m-am atins, am băut apa și am încercat să adorm. În nici zece minute am ajuns la cabană, am pus cușca cu păsări pe masă, am scos caietul în care notam studiul acestor păsări și La aceste cuvinte toți acei răufăcători începură să râdă, iar mie-mi curgeau lacrimile ca apa de la robinet.

Totul s-a întâmplat așa de repede, încât nici nu am realizat ce s-a petrecut. Când am ieșit pe ușă, ceva m-a uimit de-a binelea. Trei păsări Smartila erau într-o cușcă. Erau atât de frumoase… mă holbam la ele și ele la mine. Auzind sunete din camera unde-i închisesem pe răufăcători, am luat cușca cu păsări și am alergat cât de repede am putut. Ceva din creierul meu, căruia îi dispăruseră gândurile negre, îmi spunea că mai fusesem pe acel drum. Mi-am amintit că în prima zi am fost pe acolo și că era drumul către cabana în care stăteam. am început să scriu: culoarea și lungimea penelor, culoarea și forma ochilor, a ciocului, a ghearelor, a comportamentului lor în grup și față de persoanele străine, am făcut și câteva poze pentru a avea dovada la ceea ce am scris. Am notat absolut tot ce am putut eu să aflu în cinci ore de analizat cele trei păsări. Erau multe informații, care de care mai interesante. Am stat până noaptea, târziu, și le-am studiat. Erau atât de frumoase și prietenoase. Au început să ciugulească din pâinea pe care o aveam la mine. Cred că le era foame de când stăteau închise în cușcă.

Dis-de-dimineață, când m-am trezit, am mai admirat un pic păsările, mi-am luat rămas-bun de la ele și le-am dat drumul înapoi în ținutul lor, Jungla Amazoniană. Ele au zburat de câteva ori în jurul meu, parcă mulțumindu-mi că le-am eliberat.

M-am întors înapoi în cabană, mi-am strâns repede lucrurile și am așteptat barca ce trebuia să vină după mine. În nici cinci minute a apărut și am plecat spre New York, unde urma să-mi prezint descoperirile și pozele făcute.

A doua zi am ajuns acasă, m-am pregătit și, cu emoție, am prezentat toate informațiile mele scrise și fotografiile. După aproape două ore de prezentare și dezbatere am fost nominalizată cu Premiul Nobel.

Am fost extrem de fericită în acea zi! Acel moment a fost cel mai frumos din viața mea!

✍️ Continuați să scrieți, ONORAȚI COMANDORI! Continuați să scrieți, COPII CREATIVI!

Lăsați cartea să vă fie cel mai bun consilier și cel mai înțelept părinte.

Lăsați dragostea pentru scris să crească în voi și hrăniți-o cu grijă! Poate, într-o zi, rândurile voastre vor fi așternute în pagini de carte.

Păstrați deschisă ușa spre lumea cărților și invitați alături de voi și alți copii! Vorbiți-le prietenilor, colegilor despre cât este de frumoasă, aprindeți în jurul vostru pofta și iubirea de carte!