Poveștile lor – dovada clară a legăturii directe dintre citit şi dezvoltarea imaginaţiei, a încrederii în sine, a capacităţii de exprimare şi a vocabularului.
Lectură plăcută!

Înainte de a ne lansa în cea mai recentă, senzațională și palpitantă aventură a familiei noastre în jurul lumii, voiam doar să vă anunț că, deși părinții noștri sunt, din nou, cei mai implicați în vânătoarea de comori și că sunt cei mai recunoscuți  colecționari de comori din toate timpurile, tot eu, mezinul familiei, voi fi cel care vă va relata aventurile noastre grozave, pline de suspans.

În realitate, toți membrii familiei sunt prinși în această minunată poveste, plină de mister și de magie, poveste ce te ține în permanență cu sufletul la gură și te formează pentru viață și pentru viitorul plin de mlaștini nesigure în care se află ființa umană, a cărei viață atârnă de coincidențe și întâmplări fascinante, pe care vă las să le descoperiți voi înșivă, singuri-singurei. Dar să trecem la povestea noastră…

Era în vara anului 2008, în Florența, Italia zilelor noastre. Sunt tot felul de opere de artă valoroase la Florența, în Italia – inclusiv opere care au fost furate și revalorificate. De aceea, noi, cei din familia Kidd, stăteam înghesuiți într-o camionetă electrică, alimentată cu energie solară și filam, în toiul nopții, un garaj de pe o stradă pietruită, cufundată în întuneric.
Ne aflam pe o stradă atât de veche și de îngustă, încât parcă ziceai că fusese făcută în Evul Mediu, probabil cu mult înainte ca bogata și celebra familie Medici să declanșeze Renașterea ca o reacție împotriva Evului Mediu (parcă așa am învățat la istorie) prin sponsorizarea unor artiști ca Michelangelo, Raffaello, Donatello sau Leonardo da Vinci.

Mama se afla la volan, sora mea mai mare era în față, stând cu dispozitivul ei pentru vedere nocturnă îndreptat spre intrarea în garaj. Tata și cu Tommy erau în spate în locul pentru bagaje, deghizați în echipament de comando; totul era negru la ei…pantofii, pantalonii, helăncile de bumbac…până și căciula mică și strâmtă pe care o aveau pe cap era tot neagră…pentru a nu fi observați în obscuritatea nopții.
Eu și sora mea geamănă stăteam pe bancheta din mijloc. Fiind cei mai mici, trebuia să stăm nemișcați și să fim cu ochii în patru, pentru că această misiune era foarte importantă pentru noi si pentru prestigiul vânătorilor de comori și nu puteam să ne permitem luxul de a o scăpa din mână.

Cu siguranță, nu puteam sta liniștiți nicio clipă, chiar daca ne-ar fi cerut acest lucru până și Papa de la Roma. După câteva ore bune de filaj, eu o întreb pe sora mea:

– Deci, tu ai de gând să stai liniștit?
– Nici vorbă! Tu?
– Bineînțeles că nu. Suntem gemeni. Îți amintești?
– Asta nu înseamnă în mod automat că ne gândim mereu la același lucru.
– Exact la asta mă gândeam și eu.
– Auziți? am șoptit, întorcându-mă la tata și la Tommy. Camioneta asta este alimentată de panouri solare. Cum funcționează noaptea?
– Pe baterii, îmi răspunse rapid sora mea mai mare care continua să fie concentrată asupra intrării de la garaj.
– Poate vrei să încerci și tu așa ceva pentru creierul tău, îmi spuse surioara mea geamănă.
– Poate tu vrei să încerci, cum nu prea mai ai creier….
– Vezi că nu îți permit să mă jignești…
– Tu ai început primul…
– Hei, gemenilor! a spus tata, din spate, încetați cu pălăvrăgeala, vă rog. Nu vrem să ne compromitem poziția.

În limbajul spionilor, așa se spune în loc de Nu ne băgați în belea din cauza vorbăriei voastre zgomotoase. Părinții mei lucraseră pentru CIA și ajutaseră la apărarea Americii de amenințări, fiind familiarizați cu limbajul codificat al spionilor sub acoperire. Acum, noi toți ne aflam într-o misiune și mai importantă: să salvăm comorile omenirii…și nu mă refer aici doar la opere de artă sau artifacte antice, nici măcar la gelul pentru păr al lui Tommy, pe care îl descoperise în Franța.

Câteodată, cred că părinții noștri își doresc ca noi să salvăm întreaga planetă! Ne aflam în Italia și filam tocmai acest garaj pentru că mama, în timpul sechestrului său în Cipru, aflase un pont foarte tare de la pirații care au răpit-o. Băieții cei răi  tot trăncăneau despre niște contrabandiști de comori pierdute care transportau prin Florența un sarcofag vechi de 2600  de ani, decorat foarte minuțios.

Poate vă întrebați ce ar putea să ne atragă pe noi, niște celebri vânători de comori, la un sarcofag. În afara unei mumii vechi de mii de ani, nu cred ca aveam ce găsi. Însă sarcofagul nu era gol. În sicriul vechi nu se găseau rămășițele înfășurate în pânză ale vreunui faraon, ci, după cum spuneau cei ce au ținut-o captivă pe mama, fel de fel de vase din ceramică și sculpturi scumpe erau ascunse înăuntru. Din moment în moment, importatorii urma să îi predea exportatorilor marfa, chiar în acest garaj.

Deodată, Storm, cu memoria ei fotografică, a identificat numărul de pe plăcuța de înmatriculare a mașinii răufăcătorilor. Niște spioni, prieteni cu părinții noștri, urmăriseră camioneta contrabandiștilor prin satelit și furnizaseră imaginile alor noștri, iar aceștia le printaseră pentru a le trimite Ministerului Justiției și pentru a începe o anchetă în acest sens. Deodată, am observat ca  se apropie o mașină de noi. Lumina farurilor ne orbea, ne-am aplecat pentru a nu fi observați și i-am urmărit cum intră în garaj. Imediat, ne-am mobilizat, tata și Tommy și-au luat armele cu electroșocuri la ei pentru a-i împiedica pe contrabandiști să realizeze tranzacția și pentru a recupera comoara ascunsă în sarcofag și a o duce înapoi la Muzeul Național de Artă din Florența.

Eu și sora mea geamănă am ieșit din camionetă, după ce au plecat tata și Tommy și ne-am ascuns după un șir de scutere dintr-o parcare de lângă garaj. Cum nu vedeam prea bine ce se petrece în garaj, ne-am furișat mai aproape și am găsit un loc unde să ne ascundem, lângă două tomberoane ruginite. Când ne-am ridicat și ne-am uitat pe fereastră, situația era destul de critică pentru cei doi, Tommy și tata erau cu mâinile ridicate deasupra capului, fiind amenințați cu armele de către răufăcători. Au fost puși la zid și întorși cu spatele, pentru a li se pune cătușele. Văzând aceste lucruri, am legătura cu șeful spionilor CIA, spunându-i că viețile tatălui și fratelui nostru sunt în pericol. Când a auzit aceste lucruri, acesta a trimis o patrulă aeriană care a intrat în garaj, i-a tranchilizat pe contrabandiști și i-a eliberat pe cei doi captivi.
După acest „mic incident”, noi, vânătorii de comori, am recuperat comoara din sarcofag și am redat-o proprietarului de drept, și anume Muzeul Național de Artă din Florența. Sunt bucuros că am reușit să ieșim cu bine dintr-o nouă aventură plină de peripeții și suspans.
Abia aștept următoarea experiență și călătorie în necunoscut!