Liviu Rebreanu

LIVIU REBREANU (1885–1944), s-a născut la Târlişiua şi a studiat în şcoli cu predare în limbile română, maghiară şi germană. A absolvit Academia Militară „Ludoviceum” (1903–1906), servind în armata austro-ungară până în 1908. Trece apoi graniţa în România şi activează în diverse cenacluri literare şi reviste. În 1910, la cererea guvernului austriac, este arestat, extrădat şi încarcerat. Se reîntoarce în România şi, între 1911 şi 1912, devine secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova unde o cunoaşte pe Ştefania (Fanny) Rădulescu, viitoarea sa soţie. În 1925 devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, apoi director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1928–1930, 1940–1944). A editat şi condus revistele Mişcarea literară, Gazeta literară şi România literară şi a fost membru al cenaclului Sburătorul. În 1939 devine membru al Academiei Române (discursul de recepţie, Lauda ţăranului român, îl va ţine în 1940). A debutat în 1912 cu volumul de nuvele Frământări. În 1917 are loc tragica moarte a fratelui său, Emil, eveniment despre care avea să mărturisească: „Spânzurarea fratelui meu, ofiţer în armata austro-ungară, la Ghimeş, ca «dezertor» de către unguri, mi-a sugerat ideea Pădurii spânzuraţilor. Viziunea tragică a «pădurii» mi-a fost inoculată de o serie de fotografii trimise de Cehoslovacia la Liga Naţiunilor […] care reprezentau pădurile «trădătorilor de patrie» (Landesverräter) cehoslovaci spânzuraţi de armata austro-ungară pentru «trădare» — pentru iubirea patriei şi independenţei lor.” În 1920 publică Ion, roman pentru care primeşte Premiul „Nicolae Herescu” al Academiei Române. Urmează Pădurea spânzuraţilor (1922), Adam şi Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăişorul (1929), Răscoala (1932), Jar (1934), Gorila (1938) — toate confirmându-i statutul de mare romancier, dacă nu chiar pe acela de „cel mai mare creator epic al literaturii noastre” cum îl considera E. Lovinescu.